Îmi amintesc tot mai des cum mă întrebam la un moment de răscruce ce fac cu viaţa mea. Existam. Deci trebuia să-mi găsesc şi răspunsuri.
Încă nu-mi este foarte clar nici astăzi de ce mi-am ratat existenţa. Am să încerc un răspuns tot eu. Pentru că noi, oamenii, suntem extrem de talentaţi în a ne complica viaţa. Singura viaţă care ne-a fost dată, cel puţin aici pe pământ.
De ce tot mai des mi se pare că aud în noapte şoaptele singurei iubiri, pe care nu am uitat-o nici o clipă? Ci doar voiam să cred că am uitat-o. Şi asta se întâmpla demult.
Poate am un răspuns. Acum când stau şi fac un bilanţ, deşi s-ar putea spune că e prea devreme, sau poate nu, cred că nu mi-am ales drumul corect. Am ajuns la o intersecţie şi mi-am ales cărarea întortocheată. Povestea mea niciodată nu a fost foarte frumoasă dar nici urâtă. Ci doar o poveste prea obişnuită.
Ce frumos sună fraza: „dau viaţa mea pentr-o iubire“. Am nevoie de iubire. Dar cine nu are nevoie? Păsări, copaci, flori. Toate au nevoie de iubire.
Dumnezeu este iubire. Şi aş vrea să mă întâlnesc cu iubirea în această noapte. A Învierii.
“...dar... nu-i de -ajuns să vrei fără a putea“
Şi pentru asta nu-ţi lăsa sufletul rece. Nu sta „goală“ între ziduri. Şi nu aştepta. La capătul aşteptărilor s-ar putea să nu găseşti întotdeauna ce cauţi.
Spune un „te iubesc“ astăzi. Mâine s-ar putea să nu mai ai cui. Ce bine ar fi fost să-mi treacă prin minte toatea astea...atunci..cândva.
*
Acum sunt un alt om. De aceea implor ca şi Nichita: „Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.“ Mi-e dor încă să aud şoapte în noapte.
