Amintiri din viitor


Vraja dintre mine şi munte nu se rupe de ani şi ani. Cum vremea curge şi mă îngroapă tot mai mult în liniştea ei, oarbă e setea de scăpăratul stelelor care se-mbulzesc să spargă zborul lin al nemărginirii azurii atunci când se lasă tăcerea fermecătoare a nopţii. Aici, unde cad frunze mii, iar umbra lor pe pământ moare, toate-s zădărnicii, iar somnul fatalitate. Aici, ploile se tânguiesc ca nişte balade, iar soarele zdremţuie dimineaţa norii de vată lăsând cerul să se dăruiasca apelor de jos. Nimic nu vrea să fie altfel decât este. Timpul a încremenit muntele, iar de-ar fi să nu mai aud strigătul corbului aş auzi ciuta călcând prin moarte. Aici, răsăritul magic dezbracă dimineţile de întuneric, ceaţa se sfarmă ca o mătase veche, în timp ce luna nouă pare nătângă atunci când sărută coama muntelui de rămas bun. Sorb dimineţile cu răcoarea lor ce-mpraştie prin aer parfum de trandafir şi simt c-am dormit pe căpătâi de veac, acolo unde toate sunt o îndurare şi aşa a fost totdeauna. Nu-mi presimte nimeni nebunia atunci când ochii mei ard ca nişte candele cu gândul la maica ce mi-o iubesc. Hoinar mi-e sufletul şi-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor necurmat. Cum valul înghite ţărmul aşa ne înghite uitarea şi nici urmă din cea fost nu mai există. Noapte! Pleacă-te şi sărută-i poala reginei care străluceşte, pleacă-i fruntea de pe tronul tău. Că, doar tu eşti sclavă pe vecie a întunericului. Pleacă-te şi spunei lunii: Eternitate. Când n-am ce scrie scotocesc prin curţile dorului visând în amiezi sublime de toamnă cu gândul dreptului la timp şi aş muta secundele în afara vieţii. Şi mă tot întreb: Inima mea bate în timp? Gândurile mele sunt timp? Amintirea trăirilor mele vine din viitor, nu din trecut?Vreau să uit c-am suferit. Iarna sufletului meu vreau să fie mereu primăvară, vreau să văd crengile de măr înflorind la geamul meu iar şi iar, vreau să văd cocorii plecând spre zări nepăşite. Dar...dar ştiu că mereu se vor întoarce zilele noroase, veni-vor toate iar. M-aş duce ca să nu mai vin! Spre ceasu-nvierii. Nemărginirea!

Mundus imaginallis

Când trăieşti miracole în fiecare zi, miracolul devine rutină. Ce e miraculos în mod constant pentru mine? De pildă, luxul imaginaţiei. Pentru că în felul acesta supravieţuiesc. Îmi imaginez că oamenii nu se tem de adevăr, că nu se tem de ei înşişi, că nu se tem să iubească cu toată fiinţa lor orice... numai să iubească. Pentru că atunci când iubeşti descoperi că ai în tine o nebănuită tandreţe, bunătate, duioşie. Una peste alta simţi o stare de bine, de pace. Pacea care are nenumărate deschideri spre miracol, în vreme ce catastrofa are foarte puţine.De ce mai scriu eu uneori? Scriu pentru că nu mai pot altfel. Pentru că simt că dau pe dinafară şi atunci vreau să strig, să mă audă cineva, oricine, dar să mă audă.Şi strig cu pana gândului şi sufletului în nopţile mele albe de vis, cu inima mistuită de dorinţi. Nu mor dar, nici nu exist. Sufletul meu încărcat de povara păcatelor mă pedepseşte punând piedica timpului între noi: eu şi destin.Omul plin de pasiuni, de patimi, de năravuri, stăpânit de dezmăţ, de desfrîu, de apucături. Omul această imperfecţiune gravă, fără principii şi moralitate, fără suflet şi simţire. Şi cu cât cunosc mai mult despre om cu atât mă simt mai ucisă.Totul este accidental în viaţa mea. Însăşi apariţia mea aici printre voi, printre cei sensibili. Sau poate Dumnezeu joacă zaruri cu mine...dar nu cu universul!Ochii clipei mele sunt cei mai frumoşi atunci când poemele edenului cântă crinul divin, acolo unde apele visează la rodnicie. În această minunăţie m-am ivit eu, un scai cu glas rătăcitor de albatros, acolo unde talazurile se sparg de stânci roase de paşi netrecuţi, iar apusurile de soare sângerează lacrimi, pe care ochii mei nu le mai pot plânge pentru că sunt prea fierbinţi şi grele. Diamant de suflet inundat de lacrimile voastre... dăruirea iertării, ploaia care topeşte furtuna.Şi atunci întreb: de ce soarele a atât de mic iar ploile se întorc iar şi iar, de ce burniţa toamnei e rece, de ce se prind păsări în lanţ, de ce sunt beată de nelinişti, de ce ceaţa crescută din ploi zboară peste lume cenuşă de frunze?......Ce adâncă e tăcerea ta. Şoaptele s-au spart în sufletul tău.Mi-e dor de tine în fiecare zi, te-aş răpi din braţele timpului care mi te-a furat. Te-am ţinut cât de strâns am putut dar ai alunecat şi ai căzut tot mai departe de mine. Râsul mi s-a înecat în dor, mi-a rămas în noapte destinul. M-am săturat de mine îmi sunt prea mult, şi nu-mi mai încap.De ce plâng? Tristeţea stă pe frunzele-n rugină şi în simfonia toamnei care stă să-mi îngheţe gândurile. Şi vine sfânta noapte, se tot întoarce, iar eu...eu...nu ştiu să spun ce-am fost, şi-acum ce sunt. Doar îmi imaginez!

Liniştea din zori

E dimineaţă. M-am trezit de o jumătate de oră. Arunc o privire fugară spre o oglindă. Ca orice femeie care vrea să vadă cum arată la prima oră.
Se spune că atunci când un bărbat vrea să-şi aleagă o soţie e bine s-o vadă la prima oră a dimineţii, pentru că în următoarea oră n-ar mai putea fi ea.
De ce? E simplu. Orice femeie care vrea să arate mai bine trece în fiecare dimineaţă printr-un proces de înfrumuseţare. Nu toate au de la Dumnezeu frumuseţea naturală. Nu toate ştiu să-şi pună în valoare frumuseţea.
Dar nu despre frumuseţea fizică vreau să vorbesc acum. Cu toate că ea este parte importantă. Pentru unii poate cea mai importantă într-o relaţie. Oricând o femeie va recunoaşte că-i place să stea la braţul unui bărbat înalt, frumos şi tânăr. Tot aşa cum un bărbat va recunoaşte întotdeauna că-i place să ţină la braţul lui o femeie frumoasă, deşteaptă şi devreme acasă.
Dar, ciudat. De cele mai multe ori nu se întâmplă cum vrem noi. Şi atunci suferim. Suferim până ne trezim.
În toată această suferinţă încercăm să percepem viaţa din jurul nostru aproape de normalitate.
Eu reuşesc de cele mai multe ori să mă conduc în lumea interioară a gândurilor mele. Şi atunci descopăr că de fapt exist de ani de zile într-o ceaţă a depresiei şi a unei stări tulburi.
Dar ceaţa se risipeşte şi eu văd o parte mai lărgită a realităţii. Căreia trebuie să-i fac faţă.
Uneori reuşesc. Alteori nu.
Mă întreb. E lumea asta prea complicată pentru mine? Prea încărcată?
Ciudat. Spun unii că în loc ca suferinţa să-mi aducă mai multă cuminţenie, ea, suferinţa m-a înverşunat. Până într-acolo încât mi-am pierdut feminitatea.
Da. Dacă pentru unii a fi feminină înseamnă doar a-ţi da ochii peste cap languros, a vorbi frumos doar de faţadă, a accepta fără echivoc ceea ce ţi se cere sau spune, atunci eu mi-am pierdut feminitatea.
Dar în accepţiunea mea feminitatea înseamnă trăsături de caracter. Adică voinţă fermă, corectitudine, moralitate. Şi pe deasupra acestora frumuseţea vorbei, a gesturilor.
Cum se aşteaptă bărbaţii să fie o femeie adevărată?
Niciodată nu veţi găsi 2 răspunsuri asemănătoare. Fiecare aşteaptă de la o femeie ceea ce ar vrea el să găsească în fapt şi să-i fie pe plac. Alţii vor frumuseţea fizică, alţii vor frumuseţea sufletească, alţii le vor pe amândouă la un loc.
Eu cred că ar fi pertinent ca aşteptarea să fie din partea ambilor.
Şi atunci întrebarea mea este:
Cum se aşteaptă femeile să fie un bărbat adevărat?
E greu de spus. Totul vine din mai adânc. Totul poate părea concret.
Cu cât te îndepărtezi mai mult de acest concret, de aşa zisa realitate, totul se estompează, totul devine mai misterios.
Pe această temă voi mai purta discuţii cu un prieten care îmi spune că suferinţa în exces duce la slăbirea minţii şi a trupului şi căruia eu îi voi spune că bucuria excesivă poate deveni suferinţă. Iar legile vieţii trebuiesc împlinite, altfel ajungem la ruina sufletului, despre care am scris.
Şi cu atâtea întrebări pe care mi le-am pus eu în această dimineaţă, credeţi că asta poate fi liniştea din zori ?

Mi-aşa de dor de tine

Nopţile de mai. O cale spre amintiri de demult şi meditaţii. În ultima perioadă mă gândesc mai des, poate prea des la întâmplările din viaţa mea. Unele frumoase, altele nu. Tot mai mult aud în jur rostiri de felul: viaţa mea e un roman. A mea a fost doar un capitol de roman. Pe care unii au refuzat să-l lectureze, iar alţii plictisiţi l-au pus pe o noptieră prăfuită. Ca şi cum viaţa mea nu ar fi fost importantă pentru nimeni ci doar pentru mine. Eu vreau să scriu aici despre o emoţie de primăvară pe care am trăit-o cu mulţi ani în urmă. Primăvara dragostei. Primăvara cu teii grei de povara mugurilor plini de veşnicii, iar mai târziu, de mirosul florilor care te îmbie la iubire.Pe fundalul unui astfel de tablou am cunoscut un bărbat. Care, credeam eu pe atunci că nu poate fi decât ceea ce aşteptam de o viaţă. Steaua dimineţilor mele şi amurgul care-şi liniştea spre seară flacăra. De ce iubim bărbaţii? De ce-i iubim cu toate greşelile lor? De ce ne iubesc ei pe noi, femeile?Într-un moment de nebunie am hotărât să ne îndreptăm spre marea cea dorită. Dimineaţă de dimineaţă ne plimbam pe plaja abia trezită de liniştea din zori. Iar seara însoţiţi de lumina lunii dintre neguri. Parcă tărâmul acela nu putea fi decât al iubirii. Aşa cum se întâmplă între îndrăgostiţii care vin spre spaţiul dintre poli precum vine ideea spre cuvânt. Dar cum nimic nu durează o veşnicie aşa nu a durat nici simplitatea acestei bucurii pentru că m-am deşteptat repede. Mi-au rămas iluziile şi viaţa de pripas.Rând pe rând i-am înapoiat mâinile, gândurile, săruturile, mângâierile, scenariile scrise prost, iluziile, decepţiile. Acum unde credeţi că locuiesc? Într-un cuib de cuc. Cu tristeţile care nu mai au capăt. Dar, după cum am mai scris... nu te întrista pentru ce nu ai... ci bucură-te pentru ce ai!
...Nu am rămas împreună pentru că, nu numai că nu am uitat, ci pentru că nu l-am iertat. Dar gândurile trec. Rămâi singur şi meditezi la tristeţile de altă dată care nu mai sunt decât o amintire. Încerc să devin mai puternică. Dar, oare de ce am început cu ...„Mi-aşa de dor de tine“?

Şoapte aud în noapte

Trec zilele şi nopţile. Trec anotimpurile unele după altele. Aşa a trecut şi primăvara asta. Şi pentru mine n-a însemnat nimic. Ca şi cum aş fi citit într-un ziar un articol cu un titlu de mare referinţă, iar la final aş fi constatat că de fapt nimic nu a fost şocant. Ci doar titlul care era foarte colorat.
Îmi amintesc tot mai des cum mă întrebam la un moment de răscruce ce fac cu viaţa mea. Existam. Deci trebuia să-mi găsesc şi răspunsuri.
Încă nu-mi este foarte clar nici astăzi de ce mi-am ratat existenţa. Am să încerc un răspuns tot eu. Pentru că noi, oamenii, suntem extrem de talentaţi în a ne complica viaţa. Singura viaţă care ne-a fost dată, cel puţin aici pe pământ.
De ce tot mai des mi se pare că aud în noapte şoaptele singurei iubiri, pe care nu am uitat-o nici o clipă? Ci doar voiam să cred că am uitat-o. Şi asta se întâmpla demult.
Poate am un răspuns. Acum când stau şi fac un bilanţ, deşi s-ar putea spune că e prea devreme, sau poate nu, cred că nu mi-am ales drumul corect. Am ajuns la o intersecţie şi mi-am ales cărarea întortocheată. Povestea mea niciodată nu a fost foarte frumoasă dar nici urâtă. Ci doar o poveste prea obişnuită.
Ce frumos sună fraza: „dau viaţa mea pentr-o iubire“. Am nevoie de iubire. Dar cine nu are nevoie? Păsări, copaci, flori. Toate au nevoie de iubire.
Dumnezeu este iubire. Şi aş vrea să mă întâlnesc cu iubirea în această noapte. A Învierii.
“...dar... nu-i de -ajuns să vrei fără a putea“
Şi pentru asta nu-ţi lăsa sufletul rece. Nu sta „goală“ între ziduri. Şi nu aştepta. La capătul aşteptărilor s-ar putea să nu găseşti întotdeauna ce cauţi.
Spune un „te iubesc“ astăzi. Mâine s-ar putea să nu mai ai cui. Ce bine ar fi fost să-mi treacă prin minte toatea astea...atunci..cândva.
*
Acum sunt un alt om. De aceea implor ca şi Nichita: „Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.“ Mi-e dor încă să aud şoapte în noapte.

Limbă de clopot

Plec în noapte. Şi nu plec oricum. Ci însoţită de una din marile mele iubiri: liniştea. Vreau să ies din gândurile palide şi triste. Se spune că noaptea e ziua celor care caută în ei şi nu în alţii. Noaptea asta de început de primăvară plină de mistere şi de vise avea să fie până la urmă una de coşmar. E 3.20. Noapte întunecată. Mă trezesc plină de sudoare şi mai obosită decât m-am pus în pat. Mă sperii. Dar, îmi trăiesc cu demnitate suferinţa. Nu spun nimănui. Simt că mă sufoc.
Nu mai am aer. Mă macină boala. Mă apropii de geam. Doamne ce noapte neagră. Pe cer luna ca o felie de lămâie. Abia se zăreşte printre norii care nu vor să stea locului. Vor să parcurgă mulţi kilometri ca şi cum necunoscutul le-ar fi spus: veniţi, vă aştept cu existenţa voastră efemeră.
Existenţa lor dar şi a mea. Îmi aduc aminte cum, cu mai mulţi ani în urmă, mă aflam într-o delegaţie, undeva departe de casă. Întâmplarea a făcut ca prin zonă să treacă un alai de înmormântare. Mortul era însoţit spre groapă doar de câteva rude care-l plângeau. M-a oprit un bătrân şi mi-a spus câteva cuvinte pe care nu le-am uitat niciodată: plâng dar nu acum trebuia. Trebuiau să plângă atunci când s-a născut. De atunci a început calvarul şi a murit în fiecare zi câte un pic. Şi bătrânul a plecat împăcat cu clipa morţii lui care nu părea să fie prea departe. Eu am murit de mult cu sufletul. Atunci cand am făcut primul păcat. Mai îmi rămâne să mor cu trupul. Şi nu ştiu de ce, instantaneu îmi vin în minte nişte versuri de Minulescu: rămâi pe loc acolo unde eşti / să nu te mişti / şi dacă ne iubeşti / o...dacă ne iubeşti cu-adevărat / aşteaptă-ne la fel încă un an / un an măcar / atât/ un singur an....
E dimineaţă. Sună telefonul. Aceeaşi voce caldă şi domoală care mă caută de mulţi ani. E vocea mamei. Buimacă, mă reped să-i răspund. Ştiu. Da ştiu că e ea. Numai ea simte durerea din trupul meu ca şi cum ar fi comună. Sunt bine mamă şi voi mai fi multă vreme de acum încolo. Şi asta, numai de dragul tău fiinţă iubită. Nu voi închide ochii înaintea ta. Ar fi prea mare pedeapsa pentru tine. Şi n-o meriţi. Şi a mai trecut o noapte. Va mai trece şi o zi. Poate e chiar ziua prin care trec nepăsătoare în fiecare an: ziua morţii mele. Dar, sper. Sper să fie cât mai departe. Şi, să nu uiţi mamă: NU EU HOTĂRĂSC!

Floare de colţ



Cerul. Ograda stelelor. Aseară cerul plângea cu stele. Mi-am cufundat privirea în infinitul lor şi m-am trezit întrebând: – Ai văzut câte stele sunt pe cer în noaptea asta, iubitule?Cât de frumos au cântat poeţii stelele cerului. Cât de frumos au pictat pictorii stelele. Mă întristez la gândul că până şi stelele mor. Ard până ce pier. Cum ar fi cerul fără stele? Ca şi vorbele fără înţeles, ca şi iubirea fără manifestare. Stelele, luna şi cerul sunt tot creaţii ca şi tine, omule. Cerul caută o oglindă. Poate fi chiar oglinda sufletului tău. Sufletul care uneşte cerul cu pământul. Iar tu omule în clipele cele mai grele eşti sortit să rămâi singur. În îndrăgitele mele momente de linişte, mă întreb cu ce aş putea compara o prietenie. O prietenie sinceră, dezinteresată, o prietenie de dragul prieteniei. După a mea părerea aş putea s-o asemui cu o floare de colţ. Adică ceva rar şi deseori inaccesibil. De ce această comparaţie? În opinia mea floarea de colţ este o minune fragedă. Da. E o minune să poţi avea alături de tine ani în şir o prietenie. În realitate fiecare atribuie celorlalţi ceea ce simte el.Tragediile, ca şi bucuriile cele mari, omul le trăieşte totdeauna în deplină singurătate şi de aceea, când îşi simte sufletul mai sfâşiat, simte şi singurătatea mai mare. Omule, atunci lacrimile îţi curg pe obrazul fin ca şi nişte stele mici şi nu se aude nimic – este linişte. Plângi mai mult cu sufletul şi stelele ies din ochii umezi luând cu ele puţin din povara inimii tale. – Dar opreşte-te! De ce plângi, în loc să fii fericit? Ai atâtea motive să fii fericit. Să nu crezi că eşti singur. Dincolo de stele, Cineva va fi lângă tine. Nu mai sta nepăsător şi spune-i ce te doare. Cere-i ce doreşti.
Acum zâmbeşte. – Fii înţelept. Nu te întrista pentru ce nu ai... ci bucură-te pentru ce ai! Prietene! Te-ai trezit în dimineaţa asta. Vezi, auzi şi poţi să zâmbeşti. Diseară cerul va fi iar plin cu stele! Stelele care cad nu pier...stelele care cad se duc pe un alt cer, prietene!

Free counters!