Nu mai am aer. Mă macină boala. Mă apropii de geam. Doamne ce noapte neagră. Pe cer luna ca o felie de lămâie. Abia se zăreşte printre norii care nu vor să stea locului. Vor să parcurgă mulţi kilometri ca şi cum necunoscutul le-ar fi spus: veniţi, vă aştept cu existenţa voastră efemeră.
Existenţa lor dar şi a mea. Îmi aduc aminte cum, cu mai mulţi ani în urmă, mă aflam într-o delegaţie, undeva departe de casă. Întâmplarea a făcut ca prin zonă să treacă un alai de înmormântare. Mortul era însoţit spre groapă doar de câteva rude care-l plângeau. M-a oprit un bătrân şi mi-a spus câteva cuvinte pe care nu le-am uitat niciodată: plâng dar nu acum trebuia. Trebuiau să plângă atunci când s-a născut. De atunci a început calvarul şi a murit în fiecare zi câte un pic. Şi bătrânul a plecat împăcat cu clipa morţii lui care nu părea să fie prea departe. Eu am murit de mult cu sufletul. Atunci cand am făcut primul păcat. Mai îmi rămâne să mor cu trupul. Şi nu ştiu de ce, instantaneu îmi vin în minte nişte versuri de Minulescu: rămâi pe loc acolo unde eşti / să nu te mişti / şi dacă ne iubeşti / o...dacă ne iubeşti cu-adevărat / aşteaptă-ne la fel încă un an / un an măcar / atât/ un singur an....
E dimineaţă. Sună telefonul. Aceeaşi voce caldă şi domoală care mă caută de mulţi ani. E vocea mamei. Buimacă, mă reped să-i răspund. Ştiu. Da ştiu că e ea. Numai ea simte durerea din trupul meu ca şi cum ar fi comună. Sunt bine mamă şi voi mai fi multă vreme de acum încolo. Şi asta, numai de dragul tău fiinţă iubită. Nu voi închide ochii înaintea ta. Ar fi prea mare pedeapsa pentru tine. Şi n-o meriţi. Şi a mai trecut o noapte. Va mai trece şi o zi. Poate e chiar ziua prin care trec nepăsătoare în fiecare an: ziua morţii mele. Dar, sper. Sper să fie cât mai departe. Şi, să nu uiţi mamă: NU EU HOTĂRĂSC!
