Captivă prejudecăţii am ales măiestria tăcerii cuvintelor. Prejudecata cu rădăcinile ei şi teama de izolare, de ce va crede eterna lume despre mine, m-a făcut să aleg să tac. Să păstrez pentru mine ce mă frământa. Eram bolnavă de teama de ridicol. Dar a venit o zi. O zi de referinţă când am ales să naufragiez prin vechile mele adevăruri.
Acum mă simt mai liberă. M-am descătuşat. Sunt etern călător prin timp. Timpuri apuse, prezente şi timpuri care vor mai veni. Cred că de fapt am scris mereu. Acolo, undeva înlăuntrul meu am scris cu mintea sufletului. Spuneam că sunt un alt om. Un om nou. Că am simţit miracolul iubirii. Nu mă refer acum la iubirea dintre un bărbat şi o femeie. Toată viaţa am încercat să iubesc oamenii. Cu rele şi bune.
Aş vrea să dau uitării uneori tot şi s-o iau de la început. Mi-e imposibil. Mă urmăreşte trecutul ca o umbră. Şi pe urmă, un om fără trecut nu poate avea prezent. Ciudate îmi par foarte multe. Dar cel mai ciudat îmi pare că avem vreme pentru atâta ură. Pasiunea pentru ură este o febră a minţii care ne lasă istoviţi.
Credeţi că eu sunt altceva decât ceilalţi? Ar fi o nesăbuinţă din partea mea să cred asta. Ca toţi ceilalţi am momente când cred că sistemul meu de iluzii s-a prăbuşit. Şi atunci mă încearcă depresia. Pesimismul. Dar încerc să rămân lucidă refuzând să mai am sufletul uscat. Cotrobăi prin cămările sufletului pline cu amintiri prăfuite. Amintirile chiar triste, dacă ştii să le trăieşti te pot face fericit. Suferinţa în exces duce la slăbirea minţii şi a trupului precum şi bucuria excesivă poate deveni suferinţă. Iar legile vieţii trebuiesc împlinite, altfel ajungem la ruină.
Cineva îmi scria zilele trecute foarte frumos: „sufletul tău e plin de trăiri care se vreau înţelese. E plin de "fluturi" care îşi caută pomul. Dumnezeu are un plan cu fiecare. Sigur sunt şi eu în planul lui. Nu as vrea să cred că-i voi zădărnici planul... ca un parfum de ambră pus spre seară şi care la miezul nopţii s-a risipit ca un fum.
Valeria Roman
